Mitul zȃnelor de la dușuri

Am avut o tresǎrire de ȋncȃntare cȃnd am vǎzut cǎ dușurile din mǎrețul Grozǎvești D beneficiazǎ de gǎuri de aerisire.  Ce bine, mi-am zis, n-o sǎ mǎ ofilesc de la aburi. Da’ dupǎ ce mi-au mai pȃlpȃit puțin beculețele, mi-am dat seama cǎ oamenii bine intenționați care au fǎcut gǎurile alea acolo nu le-au fǎcut ca sǎ nu mǎ sufoc eu, ci ca sǎ vadǎ pǎsǎrele ciripind voioase, cum au vǎzut ei ȋn filmele pe care le stocheazǎ ȋn cantitǎți industriale ȋn laptop. Laptop care, fie vorba ȋntre noi, ar trebui ars la moartea lor, ca sǎ ȋndepǎrteze spiritele femeilor exploatate de industria de ,,specialitate”, dar și pentru cǎ altfel n-ai putea sǎ scoți niciodatǎ materia cleioasǎ dintre taste.

Bǎieți, dragii mei, creaturi fǎurite din spuma…mǎrii, voi, sirene cu 3 picioare! Sǎ lǎmurim problema asta, cǎ ați ajuns pȃnǎ la dooj’ de ani și tot mai credeți  cǎ fetele lasǎ panseluțe și sclipici ȋn vasul de WC.

Fetele nu se spalǎ cum credeți voi cǎ se spalǎ. Dragile de ele chiar trǎiesc ȋn exact aceeași lume ca voi, unde praful ți se lipește de piele, unde fumul ȋți ȋmpute pǎrul, ba chiar transpirǎ. Ȋmi pare rǎu, n-am vrut sǎ fiu așa durǎ. V-am luat prea tare? Știu cǎ ultima nu vi se pare deloc plauzibilǎ, dar, ȋn calitate de om care a fost cȃndva un copil supraponderal și care acum e fatǎ (nu cǎ la ȋnceput eram altceva, dar e mai greu sǎ deduci genul cuiva, cȃnd ȋți stau 3 straturi de grǎsime ȋn cale), va trebui sǎ vǎ cer sǎ mǎ credeți pe cuvȃnt.

Din ce-am mai aflat și eu din stȃnga, dreapta, mulți dintre voi, bǎrbații-sirenǎ, ȋși imagineazǎ cǎ la dușurile alea de cȃte 40 de minute, fetele nu fac decȃt sǎ ȋși facǎ turbane din spumǎ ȋn pǎr, zȃmbitoare ca niște flori, și sǎ se spele/mȃngȃie ȋndelung pe sȃni, ȋn timp ce gem a plǎcere. Cruda realitate e alta. N-o sǎ vǎ dau detalii tehnice inutile, doar o sǎ menționez cǎ probabil fetele sar peste pasul ȋn care se ȋntrec cu colega din cabina de lȃngǎ sǎ vadǎ cine dǎ cea mai zgomotoasǎ bǎșinǎ, ca dupǎ aia sǎ se hǎhǎie ȋn propria putoare. Deși bǎnuiesc cǎ-i mai bine ȋn putoarea ta decȃt ȋn a altuia. Și poate eu trǎiesc ȋntr-o minciunǎ. Sǎ mǎ contrazicǎ cineva, dacǎ-i cazul.

Tot ce o sǎ vedeți prin gǎurelele alea plasate strategic la nivelul ochiului de jos o sǎ vǎ facǎ sǎ vǎ doriți sǎ nu fi ieșit vreodatǎ din coconul de cremǎ de mȃini și filme porno din siguranța camerei voastre. Nu se ȋntȃmplǎ nimic plǎcut acolo. Ȋn orice caz, nimic din ce n-ați vedea ȋntr-o carte de anatomie sau ȋntr-un filmuleț educativ de pe net. Și știm deja cǎ filmulețele educative nu sunt sexy.

Singura situație ȋn care fetele chiar fac duș cum credeți voi e cȃnd le sunt iubiții prin preajmǎ și sperǎ sǎ-i ademeneascǎ ȋnǎuntru sau distinșii domni le ȋnsoțesc deja ȋn cabina de duș. Nu știu cȃte cupluri se ȋncumetǎ la ȋndeletniciri de-astea ȋn cǎmin, dar permiteți-mi sǎ-mi scot pǎlǎria ȋn fața ǎlora care o fac. Revenind la situația aia rarǎ, fiți siguri cǎ dușul ȋn care ele vǎ lasǎ sǎ le dați cu tone de gel de duș pe piept și spate a fost mai mult ca sigur precedat de un duș adevǎrat, ȋn care fetele chiar s-au spǎlat bine și acuma-s proaspete ca scoase din cutie.

Pentru alte visuri pe care vreți sǎ vi le spulber, vǎ stau la dispoziție.

Advertisements
Mitul zȃnelor de la dușuri

Cel mai eficient program de fitness

Cred cǎ prima oarǎ am prins microbul mersului la salǎ prin clasa a VIII-a. Din prea mult timp liber, din fandosealǎ, din ce vreți voi, cert e cǎ mi s-a pǎrut mult mai rezonabil sǎ dau dea ai mei niște bani și sǎ merg de cȃteva ori pe sǎptǎmȃnǎ la salǎ, ȋn compania unor femei trecute lejer de prima tinerețe, decȃt sǎ mǎ duc ȋn fața blocului sǎ joc tenis sau volei cu prietenii – mai ales cǎ e greu sǎ practici oricare din sporturile astea douǎ atunci cȃnd n-ai prieteni.

Pot sǎ mǎ plȃng legat de multe aspecte privind orașul meu natal, dar lipsa varietǎții ȋn materie de sǎli de fitness nu e unul dintre ele. Așadar, am ales o salǎ care mi s-a pǎrut mie idealǎ: micǎ, intimǎ, relativ ascunsǎ privirii, exclusiv pentru femei și, cel mai important, unde nu cunoșteam pe nimeni. Bineȋnțeles, ca o micǎ sǎlbaticǎ ce eram, am refuzat sǎ mǎ duc singurǎ din prima și sǎ mǎ expun așa brusc privirii. Avȃnd ȋn vedere cǎ, ȋn general, mǎ feream de contactul fațǎ ȋn fațǎ cu absolut orice ființǎ umanǎ cu care nu era imperios necesar sǎ interacționez, aș zice cǎ și ǎsta a fost un pas mare. Am șantajat emoțional cȃteva prietene și ne-am dus frumușel tot cȃrdul de gȃște, sǎ ne facem abonament.

Asta se ȋntȃmpla la ȋnceputul vacanței de varǎ, pe parcursul cǎreia eu ȋmi tot reȋnnoiam abonamentul, iar prietenele mele tot picau pe capete, renunțau una cȃte una. Dar, ȋntrucȃt locuiam cu ai mei și mama e o bucǎtǎreasǎ desǎvȃrșitǎ, degeaba ȋmi zicea ea cǎ dau banii aiurea, dacǎ, dupǎ ce vin de la salǎ, mǎ ȋmbuib cu mȃncare ca o vacǎ gestantǎ; caloriile continuau sǎ-mi pǎtrundǎ trupul ȋntr-un mod pe care nu pot sǎ-l verbalizez, avȃnd ȋn vedere cǎ vorbesc despre un copil de clasa a VIII-a. Sǎ o vǎd pe ea rezistȃnd mȃncǎrurilor și, mai ales, dulciurilor pe care le face! Toate ca toate, dar timpul trecea și eu nu vedeam niciun rezultat – wow, ce mister, mǎ ȋntreb de ce.

Au mai urmat cȃteva ȋncercǎri eșuate, tot ȋn vacanțe, de a atinge un numǎr decent de kile, prin aceeași practicǎ obositǎ, ȋnsoțitǎ ocazional de cȃte o dietǎ care dura cel mult o sǎptǎmȃnǎ, pȃnǎ cȃnd am descoperit cǎ am niște probleme medicale și faptul cǎ oboseam la cel mai mic efort nu era exclusiv din cauza faptului cǎ eram un copil sedentar.

Ei bine, totul s-a schimbat ȋn primul an de facultate, cȃnd m-am mutat cu chirie ȋn București, ȋntr-un apartament la etajul 4. Ȋntr-un bloc – atenție –  fǎrǎ lift! Ȋn 4 luni de zile deja nu mai gȃfȃiam ca un porc fugǎrit prin ogradǎ, cȃnd ajungeam la 4, iar, dupǎ un an de zile, carnea aia flascǎ de pe picioare ȋncepuse sǎ se transforme ȋn mușchiuleț ferm și fraged. Așa mai vii de-acasǎ.

Dar cel mai eficient abonament la salǎ l-am descoperit, de fapt, ȋn momentul ȋn care m-am mutat la cǎmin. Pe lȃngǎ faptul cǎ petreceam puțin timp acasǎ (a se citi „ȋn camera mea de cǎmin”) și nu apucam sǎ mǎnȃnc toatǎ mȃncarea pe care mi-o trimitea mama, a apǎrut momentul inevitabil ȋn care a trebui sǎ ȋncep a folosi toaletele cǎminului. Din momentul ǎla, doamnelor și domnilor, picioarele mele au ȋnceput un antrenament ca-n armatǎ. Dupǎ mai puțin de jumǎtate de an petrecut aici și foarte multe bidoane de 6 litri de apǎ consumate ȋn timp record (eu iau recomandǎrile privind hidratarea FOARTE ȋn serios), nu doar cǎ pot sǎ urc aproape lejer pȃnǎ la amfiteatrul de la etajul 3 al Facultǎții de Chimie – care, de fapt, e echivalentul etajului 6; ATȂT DE MULTE TREPTE! – dar pot chiar sǎ alerg dupǎ autobuz ȘI sǎ ȋl prind! Picioarele mele ȋncep sǎ capete un aspect simpatic de picioare de atletǎ, fǎrǎ sǎ fiu nevoitǎ sǎ ies din intimitatea bǎii comune a etajului. Din pǎcate, bǎieții n-o sǎ se poatǎ bucura niciodatǎ de beneficiile de genul ǎsta ale statului la cǎmin, pentru cǎ ei nu trebuie sǎ leviteze cȃnd fac pipi și, Dumnezeule, e atȃt de greu! Dar, doamnelor, credeți-mǎ, toate diminețile alea ȋn care sunteți buimace de somn și vǎ chinuiți sǎ rezistați tentației de-a vǎ așeza pe straturile alea de urinǎ uscatǎ de pe vasul de porțelan meritǎ. „Ei, hai, ce poate sǎ fie atȃt de rǎu acolo, ȋncȃt sǎ nu iasǎ la duș? Nu poate sǎ fie mai nasol decȃt deciziile proaste pe care le-am luat pȃnǎ acum și nici decȃt dubiosul pe care l-am lǎsat sǎ mǎ pipǎie asearǎ, ȋn club”. NU trebuie sǎ lǎsați gȃndurile astea sǎ vǎ ȋntunece judecata. Numǎrați pȃnǎ la 30, țineți-vǎ respirația, mențineți, șiiiii – ridicați. Pantalonii. Acum ieșiți repede și inspirați, toaleta cǎminului e ultimul loc unde ați vrea sǎ leșinați din cauzǎ cǎ v-ați privat creierul de oxigen.

Ba chiar mai mult! De cȃnd am descoperit un secret budist numit „fǎcut haz de necaz”, mușchii mei abdominali sunt mai lucrați ca niciodatǎ. Iar cǎratul cumpǎrǎturilor din Carrefour preț de cȃteva sute de metri și douǎ etaje mi-au sculptat brațele așa cum niciun set de greutǎți n-a putut-o face vreodatǎ.

Așadar, sǎ recapitulǎm: te-ai sǎturat de stat cu ai tǎi? Ți se face greațǎ cȃnd vezi mȃncare, pentru cǎ nu faci decȃt sǎ mǎnȃnci toatǎ ziua? Nu vrei sǎ te mai batǎ pǎrinții la cap cu ȋntrebǎri despre cine și de ce a venit la tine ȋn camerǎ azi noapte (dar nu te deranjeazǎ sǎ te ȋntrebe un portar)? Vrei și tu sǎ ȋți lucrezi corpul, dar preferi sǎ dai banii pe alcool? Atunci, mutǎ-te și tu la cǎmin chiar azi!

*Informații la secretariatul oricǎrei facultǎți, cu timp de așteptare variat, ȋn funcție de alinierea stelelelor și cheful secretarelor.

Cel mai eficient program de fitness

De ce lumea ar fi un loc mai bun, dacă toți am face pipi stând jos, în băile de cămin

Înainte de toate, rog să nu ne jenăm de subiectul discuției. Se putea mai rău și, dacă tot ne-am apucat de mythbusting, zic că e cazul să-l spargem și pe ăsta. Și fetele fac pipi. Dar pentru că sunt o floricică și roșesc la cuvinte vulgare, voi alinta actul acesta de a elimina apa din corp în toate chipurile, de o să vi se acrească de atâta dulce până la sfârșit și o să vă vină să mâncați o lămâie.

Dragilor, din momentul în care suntem expulzați din confortul uterelor mamelor noastre în lumea asta crudă, ne lovim de tot felul de nedreptăți, asta știm. Dar nu există nenorocire mai mare cu care m-am confruntat decât faptul că în momentele în care voiam cu înverșunare să fac pipi, în timp ce mă aflam în cămin, găseam pe fiecare vas de WC stropi de șușu care nu ar fi trebuit să fie acolo. Nu că există stropi de șușu care *ar trebui* să existe pe vreun vas de WC. Niciun strop de pipi, vreodată, n-ar trebui să se afle pe marginea vasului de toaletă, unde în mod normal se stă cu poponețul. NU!

Așa încât fac un apel către oricine citește rândurile astea și stă sau va sta vreodată (mă știți doar, mereu m-a preocupat educarea generațiilor mai tinere) într-un cămin studențesc sau într-o locuință de orice fel cu alți oameni: FACEȚI PIPI STÂND JOS, INDIFERENT DACĂ SUNTEȚI FETIȚE SAU BĂIEȚEI! Patria vă va fi recunoscătoare.

Fetițelor, vouă oricum așa vă vine mai ușor. Așa e firea lucrurilor. Dar dacă, din ceva motive, vi se pare mai natural să vă cocoțați piciorușele gingașe pe vasul toaletei și să vă pișați din avion, vă rog…nu mai! Gata! Pentru că stropiți, pisi. Și dacă se nimerește să merg eu – sau altă fată care face pipi cum ar trebui – după voi, o să găsim un strat scârbos și sinistru de urină și e ciudat să ștergi după altul, ceea ce mă aduce la următoarea idee: DACĂ, totuși, vă scapă niște stropi, pentru că, na, oameni suntem cu toții și greșim, ștergeți, în mama mă-sii de treabă. E al vostru și e ok să curățenie după voi (dacă Milka poate, pot și io). Patria vă va fi recunoscătoare.

Băieței, la voi e mai greu la capitolul ăsta, pentru că înțeleg că unii dintre voi se simt efeminați, dacă fac pipilică stând jos. Dar ia uite veste: NU VĂ VEDE NIMENI ACOLO! Faceți-vă de cap. Stați în cap, dacă asta vă ajută să nimeriți ditamai gaura. Pe bune, la raportul dintre vasul WC-ului și…alte proporții, ai zice că vă e mai ușor să nu dați pe lângă. Dar nu vă e. Deci faceți un efort, luați taurul de corn coarne, înfruntați-vă masculinitatea șubredă și faceți pipi stând jos. Patria vă va fi recunoscătoare.

În încheiere, vin cu niște idei de lozinci, că astea-s ușor de reținut și cică dacă-ți repeți suficient de des niște chestii, ajungi să ți le însușești și n-ar strica să ne însușim și ceva bun din când în când, nu numai glume ieftine de pe interneți, din care eu mi-am însușit suficiente. Revenind.

Nu mai fi așa scârbos,

Te rog, fă pipi stând jos.


Pun pariu că Făt-Frumos

Făcea pipi doar stând jos.


Prințeso, e odios

Să nu faci pipi stând jos.


Uite, te și rog frumos,

Fă și tu pipi stând jos.

Și lumea a devenit un loc mai bun, după ce Crenguța le-a deschis tuturor ochii, iar oamenii au încetat să mai stropească vasul de toaletă din căminele studențești *fade out*

De ce lumea ar fi un loc mai bun, dacă toți am face pipi stând jos, în băile de cămin

Trǎiesc pe Muntele Olimp

Am promis cǎ vǎ spun continuarea poveștii cu mașina de spǎlat (care a fost trist de realǎ, nu vǎ lǎsați ȋnșelați de faptul c-am numit-o „poveste”) și iatǎ-mǎ!

Ziceam cǎ inundația aia n-a fost singurul blestem pe care l-am ȋndurat cu stoicism, ca o credincioasǎ tru ce sunt. Ȋmi sunt marcate cu fierul ȋncins ȋn creier sǎptǎmȃnile de vis de la ȋnceputul anului universitar, cȃnd ȋncǎ mǎ obișnuiam cu ideea cǎ stau ȋn cǎmin, cǎ merg dupǎ alți 100 de inși la baie, cǎ pǎrul de la duș nu-i al meu și cǎ ȋn capǎtul holului nu mǎ așteaptǎ mama cu ciorbǎ caldǎ, ci cerberul cu douǎ capete mobile. Și aici voiam sǎ ajung! La cele douǎ capete mobile ale cerberului, care mi-au fǎcut existența un chin timp de mai multe sǎptǎmȃni, fǎrǎ ca eu sǎ iau contact direct cu ele decȃt o datǎ, la ultima noastrǎ confruntare.

Prima oarǎ, m-am izbit de capul central, fix, blond și cu ochelari, care m-a trezit ȋntr-o dimineațǎ scrȃșnind din dinți cǎ tot etajul ȋși lǎsase rufele la uscat lȃngǎ ușǎ și nu le dusese ȋn buzunar. Ȋn urma rǎgetelor de furie, precedate de bǎtǎi furtunoase ȋn ușǎ, am aflat cǎ spațiul unde lumea se strȃngea la fumat era pentru uscat rufe și se chema buzunar. Cre’ cǎ erau și moduri mai drǎguțe sa fiu ȋnștiințatǎ, da’ ok, viața la cǎmin.

A doua oarǎ a fost ca și cum omul invizibil mǎ plesnise violent peste fațǎ. Am ajuns ȋn camerǎ, dupǎ o absențǎ de vreo douǎ zile, ca sǎ-mi gǎsesc colega ușor amuzatǎ, ușor contrariatǎ de faptul cǎ și-a luat paparǎ de la femeia de serviciu, care a venit sǎ-i batǎ ȋn ușǎ și s-o certe cǎ e mizerie și umezealǎ sub rufele noastre (de fapt, ale mele, deci ea și-a luat-o din cauza mea; pare rǎu sincer, colega). Ea a ȋncercat sǎ-i explice cǎ rufele nu-s ale ei și, mai important, cǎ nu-s spǎlate la mȃnǎ, deci n-au cum sǎ picure și sǎ fleșcǎie holul. Dar capul de cerber s-a prefǎcut ȋn balaur și a ȋnceput sǎ scuipe flǎcǎri pe nǎri, deci n-a fost chip sǎ se ȋnțeleagǎ cu ea. A lǎsat-o așa, a promis cǎ data viitoare o sǎ strȃngem și a intrat ȋn camerǎ, ȋnchizȃnd ușa peste urechile curioase din celelalte camere.

A treia oarǎ anunța deja o furtunǎ cu spume, cȃnd am gǎsit un bilețel de-amor ȋn fața ușii. Pe lȃngǎ dezamǎgirea cǎ nu era vreo depeșǎ ȋn care un chipeș prinț pe cal alb ȋși anunța dragostea nemuritoare pentru mine și sosirea neȋntȃrziatǎ la balconul metaforic al camerei mele, spre a mǎ duce la castelul lui din Narnia, unde am fi trǎit fericiți pȃnǎ la adȃnci bǎtrȃneți, s-a mai adǎugat și faptul cǎ hȃrtia amenința cǎ cerberul o sǎ-mi arunce hainele pe geam, dacǎ se mai repeta povestea cu mizeria de sub uscǎtorul meu. Gȃndiți-vǎ numai cȃt de teribil de incomod ar fi fost sǎ cobor atȃtea etaje, ca sǎ-mi culeg chiloții din copac. Ȋn orice caz, n-am avut cu cine sǎ mǎ cert, cǎ doar nu era sǎ le caut pe bietele femei și sǎ mǎ iau de ele cȃnd nu se așteaptǎ. Ar fi ȋnsemnat sǎ inversez rolurile și-ar fi fost loviturǎ sub centurǎ.

Dar ultima, oh, ultima s-a ȋncheiat cu o victorie rǎsunǎtoare pentru mine – care, probabil, privitǎ din exterior nu era nici pe departe atȃt de glorioasǎ. Ȋn capul meu, le-am confruntat pe cele douǎ capete scuipǎtoare de foc și le-am arǎtat, cu argumente logice și solide, cǎ-s nevinovatǎ. Ȋn realitate, s-a petrecut altfel. Marți, 8 dimineața, sforǎiam cu spor la mine-n pat, cȃnd mǎ trezesc cǎ vine Apocalipsa. De fapt, venise doar doamna Margareta, sǎ facǎ vocalize la ușa mea, din vechiul și eternul motiv – hainele mele picurǎ și, ca și cum n-ar fi de ajuns, mai merg și ȋncǎlțate pe sub uscǎtor, așa ȋncȃt s-a fǎcut noroi. Irelevant faptul cǎ erau de douǎ zile acolo, pentru cǎ mi-a fost lene sǎ le strȃng și de atunci s-ar fi uscat 3 ape de sub ele. S-au strȃns amȃndouǎ capetele mobile lȃngǎ un set de rufe *care nici mǎcar nu-mi aparținea!!! Mulțumesc!* și boceau la ele de mama focului, cǎ v-aruncǎm pe geam, cǎ unde v-ați dus, tradiții de-astea cǎministe. Probabil erau prea ȋncȃntate de faptul cǎ m-au gǎsit ȋn sfȃrșit acasǎ și mǎ vǎd la fațǎ, pe mine, a opta minune a lumii, a mai nesimțitǎ dintre nesimțite, ca sǎ mai fie atente și la un miiiiic-mic-mic detaliu, anume cǎ uscǎtorul ǎla gǎzduia haine de bǎieți și cǎ nici mǎcar eu  nu-s așa boschetarǎ ȋncȃt sǎ mǎ ȋmbrac exclusiv ȋn haine bǎrbǎtești. De data asta, revelația salvatoare a venit de la capul central, fix al cerberului, care le-a evidențiat amǎnuntul ǎsta.

Atunci s-a produs un scurcircuit ȋn Univers. Cineva a luat o gaurǎ neagrǎ, a ȋnmulțit cu 3 urși polari și a ȋmpǎrțit la 0, pentru cǎ am putut sǎ vǎd ȋn ochii cerberului cǎ s-a produs un declic, s-a auzit un sunet ȋndepǎrtat de sticlǎ spartǎ și asta a fost tot. De aici ȋncolo, au fost ca niște panseluțe, de parcǎ nimic nu se ȋntȃmplase vreodatǎ ȋntre noi. Ca un tip care ȋți spune „Și eu te iubesc”, dar a doua zi e iar un mǎgar insensibil. Asta nu e deloc o frustrare personalǎ.

Ȋn fine, toatǎ treaba era cǎ eu ȋmi plasam uscǎtorul strategic de prost, pentru cǎ sub el se materializa ȋn mod magic o baltǎ și, ocazional, noroi. Nu știu nici pȃnǎ ȋn ziua de azi de unde venea apa aia. Cre’ cǎ de pe geam. Dar important e cǎ a apǎrut și la hainele altuia care a fǎcut greșeala de  a-și pune uscǎtorul acolo, deci problema-i gata.

Hashtag viața la cǎmin.

Trǎiesc pe Muntele Olimp

Iarna pi ulițî

         Anul de grație 2013. De Crǎciun n-am vrut decȃt sǎ ningǎ. Am luat-o-n gurǎ. De Revelion n-am vrut decȃt zǎpadǎ. Mure și datorii. De ziua mea n-am vrut decȃt sǎ mǎ trezesc ȋnconjuratǎ de alb, chiar dacǎ asta ȋnsemna sǎ fi fost ȋn prealabil cǎratǎ și abandonatǎ, cu pat cu tot, ȋn pǎdure sau pe cȃmp – care era mai aproape. A plouat. Mǎ resemnasem.

Fast forward până ieri, cȃnd, la primul telefon dat, am auzit „Te-ai uitat pe geam?” și am știut cǎ rugile mele fuseserǎ ascultate. Zeii pǎgȃni au fǎcut tumbe, au dansat ȋn cerc, au fǎcut ce-au știut ei mai bine și mi-au dat zǎpadǎ. Iar acum, toți oamenii care știu cȃt de mult ȋmi doream zǎpadǎ ȋmi dau…felicitǎri de Crǎciun (adicǎ sunt și ei ironici, uite, ai zǎpadǎ, ca de Crǎciun, ha ha, pǎcat cǎ mai sunt două luni până atunci, vacǎ ce ești, ne-ai bǎgat ȋn cǎcat alb).

Dar, ȋn mod surprinzǎtor, nu despre mine voiam sǎ vorbesc acum. Ci despre noi. Nu urmeazǎ sǎ vǎ dau papucii și nici sǎ vǎ cer ȋn cǎsǎtorie. E vorba despre cum am ȋntȃmpinat noi toți particulele astea ciudate de alb care picǎ din cer. Despre cum, la un moment dat, au ȋncetat sǎ mai cadǎ și au ȋnceput sǎ urce. Despre cum vedeam cǎ tot ce ȋnvǎțasem ȋn puținii ani de fizicǎ pe care i-am fǎcut și-o lua ȋn figurǎ grav de tot. Ȋncetase sǎ mai ningǎ, dar la etajul 2 era ca și cum eram ȋn primul rȃnd, cȃnd holograma lui Tupac s-a materializat (cȃt de prost am ales cuvȃntul ǎsta) pe scenǎ, acum cȃțiva ani. Știam cǎ nu mai ninge, dar ȋncǎ ningea. Abia cȃnd am dat o fugǎ pȃnǎ la parter mi-am dat seama cǎ vȃntul sufla zǎpada de jos ȋn sus și cǎ viața mea era distrusǎ. Bine, am mințit puțin, pentru cǎ urmeazǎ sǎ precizez cǎ din cauza viscolului, eu nu mi-am mai primit pachetul, deci acum e cumva vorba despre mine.

Dar sunt sigurǎ cǎ nu am fost singura pusǎ ȋn situația asta și aș vrea sǎ ținem un moment de tǎcere pentru toți cei care au așteptat 601 ȋn stație timp de ani-luminǎ, pentru cei care aveau mȃncare pǎstratǎ pe pervazul exterior și vȃntul a dat-o literalmente la cȃinii de jos (de asemenea, pentru stomacul oricǎrui cȃine s-a ȋncumetat sǎ treacǎ de 3 straturi de pungi de plastic, ca sǎ ajungǎ la mȃncare – sau doar mama e așa precautǎ?), pentru ǎia care au rǎmas fǎrǎ chestii vitale (medicamente, apǎ ȋmbuteliatǎ, orice poate fi confundat cu mȃncarea, prezervative) și au fost nevoiți sǎ iasǎ din camerǎ, pentru ǎia care doar erau ȋn trecere pe hol și au dat cu dosul de pǎmȃnt din cauza zǎpezii topite de pe ghetele ǎlora care s-au ȋncumetat sǎ iasǎ și, nu ȋn ultimul rȃnd, pentru femeile de serviciu, care trebuie sǎ șteargǎ jegul rǎmas din contopirea asta abominabilǎ. Bine, ultima a fost o glumițǎ, sorrynotsorry.

Ȋn ȋncheiere, nu pot decȃt sǎ vǎ urez sǎ muriți ȋngropați de zǎpadǎ ȋn case și sǎ sper cǎ balta ȋn care am alunecat dimineațǎ lȃngǎ vasul de WC era zǎpadǎ topitǎ.

Iarna pi ulițî

Aventuri în no man’s land

Ca un pui de om râzgâiat ce mă aflu, la începutul anului, când m-am mutat la cămin, ai mei mi-au adus mașină de spălat. „Păi ai bani de mașină de spălat, da’ stai la cămin?” Da, e mașina veche de acasă, pe care ai mei au păstrat-o, „că pleacă fata la facultate și…”. Dar în primul an, fata a stat în chirie, unde exista deja mașină de spălat, așa că n-a fost nevoie, și au pus-o frumușel la păstrare până în octombrie, anul ăsta, când am început să ființez în căminul D Grozăvești.

Credeam că e mană cerească mașina asta, că mă scutește de umblat cu rufele murdare pe la rude și prieteni, de dat banii pe curățătoria din Carrefour și pe serviciile prestate de colegi binevoitori de cămin, care spală cu 4 lei rufe albe, și cu 6 rufe colorate. Cu detergentul lor.

Băi, ce să zic, chiar a picat bine. E la îndemână și e bună, așa veche și ruginită cum e. Ce-i drept, cam fuge când intră pe program de uscare și nu pot s-o las nesupravegheată, mai ales la sfârșitul programului, iar capacul de la sertărașul pentru detergent și balsam e cam instabil și-i prins cu holșuruburi de atotpriceputul tata, dar e în regulă, că oricum folosesc pernuțe de detergent lichid și balsam pun când îmi amintesc. Și îmi place să mă cocoț pe ea când ajunge la programul de uscare, că mă zdruncină și pot să fac pe robotul.

Toate bune și frumoase, până  într-o duminică în care m-a trosnit hărnicia în moalele capului. Da’ mi-a dat biiine de tot. M-am trezit pornită să-mi spăl rufele și să fac curat în cameră. Am luat-o sistematic: m-am lăsat la chiloți și sutien, să fie treaba treabă, am strâns hainele împrăștiate prin cameră, le-am sortat frumușel, care-i curată, care e mai puțin murdară (nici nu trebuie să fie murdară-murdară, că doar am mașina de spălat la botul calului și apa n-o plătesc), albe, colorate, am luat brațul de haine, le-am pus pe pat, lângă mașină și m-am aplecat să pun detergentul în cuvă. Moment în care cerul s-a despicat și Zeus mi-a dat o palmă peste ceafă: din cuvă a curs un val de apă murdară și care puțea oarecum a apă de flori cu pește mort. Nu știu, mirosea atât de urât, că-i indescriptibil.  M-am blocat. Eram plină de apă împuțită și nu puteam să reacționez. Am închis nenorocita aia de ușă la loc și m-am pus metaforic în fund o fracțiune de secundă, să văd ce-i de făcut. Am decis că cel mai înțelept ar fi să încep să adun apa care s-a împrăștiat, ca să nu risc să intre sub frigider (da, avem și frigider, suntem boși), sub paturi, sub linoleum și pe unde mă-sa putea să mai intre. Am luat mopul și m-am apucat să strâng. Parcă nu mergea suficient de repede. Pentru că la începutul anului, eu și colega nu ne-am stabilit clar ce ia fiecare, ne-am trezit cu două mopuri, care nu făceau decât să zacă acolo și să ocupe inutil spațiu. Până în ziua fatidică de care povestesc, când mopul lățos nu a dat randament și am apelat la ăla de se stoarce cu manetă, care a făcut treaba să avanseze oarecum mai repede. Următorul pas era, evident, să spăl pe jos, ca să nu mai pută. Dar mi se făcea rău de la miros și era vital să deschid geamul. Eu eram lângă ușă, geamul – în capătul celălalt al camerei.  Între noi, sertarul patului meu, pe care-l deschisesem ca să pot șterge sub el. Am făcut un pas imens peste el, în ideea că n-o să fie nevoie să pun piciorul fleașcă de apă murdară printre rahaturile din sertar. Idee care s-a dovedit extrem de proastă, în momentul în care mie mi-a alunecat piciorul și m-am rostogolit ca vita în sertar.

Bun. Geamul era deschis, găleata mopului lățos era pe jumate plină cu apă cu detergent de podele, mopul lățos a trecut la acțiune și ne-am apucat să reparăm ce-am stricat. Greșeala cu numărul 2, pentru că am uitat că mașina de spălat nu se golise de tot de apă. Am curățat, am frecat, am uscat, camera era fresh. Și vine revelația că trebuie să golesc mașina, lucru pe care nu aveam cum să-l fac fără să dau iar apă pe jos, că incă mai conținea o cantitate substanțială de apă. Am înghițit în sec și, cu găleata golită și dornică de-a fi reumplută, m-am aruncat iar spre cuva care mi-a nenorocit zilele. N-are rost să zic ce a urmat, se repetă procesul murdărit – adunat – spălat – uscat, cu mica diferență că, după ultimul pas, când storceam mopul lățos, să îl pot pune la loc, dintr-un exces de zel, l-am apăsat cam tare și s-a răsturnat găleata cu apa cu care tocmai spălasem pe jos fix spre mijlocul camerei. Ăsta e momentul în care mi-a venit să cad dramatic în genunchi și să-mi smulg părul din (preferați „de pe”?) cap în smocuri, în timp ce strig „Nuuuuuuuuuuuuuuu” către dumnezeul crud care și-a bătut joc de duminica mea, la fel cum eu mi-am bătut joc de duminica lui, când am hotărât să încalc porunca aia care-mi ordonă să mă hodinesc  în a șaptea zi. Am înghițit IAR în sec, am strâns IAR de pe jos, de sub paturi, de sub alte sub-uri și de peste tot.

După o discuție semi-smiorcăită la telefon cu tata, am identificat și remediat problema – prea complicat s-o mai expun și pe-aia, dar important e că am rezolvat, am golit găleata, am curățat camera și mi-am spălat rufele. După ce am făcut duș, am curățat chiar și apa pe care am împins-o pe hol cu mopul, pentru că mă panicasem și nu știam cum s-o strâng mai repede, să nu se împrăștie.  Bine că nu m-a văzut nicio femeie de serviciu, că-mi ieșea scandal mai ceva decât unui bărbat care vine cu ruj pe guler acasă, la nevastă, și-și mai lasă și ciorapii aruncați pe jos.

Că veni vorba de femeile de serviciu, blestemele care au însoțit binecuvântarea de-a avea mașină de spălat la cămin nu se ȋncheie aici. Dar despre asta, data viitoare.

Aventuri în no man’s land

Am scotocit în telefon și am găsit astea

Articolul aici de față e un ciot cu mai multe idei pe care nu le-am simțit demne de a fi dezvoltate în articole de sine stătătoare.

—————————————————-***——————————————————–

Dân București.

Bucureștenii sunt o specie aparte pentru mine (și sunt și în general, îmi imaginez) și îmi place să-i observ în mediul lor natural cât de des am ocazia. Adică prin metrou sau tramvai.

Mi s-a părut fascinant din prima e-ul ăla subtil și nu prea pe care îl pun după unele consoane, care a devenit subiect de dezbateri prelungite infernal:

– Te scot la o șeaorma, mami?

– Păi dacă pui problema așea, tati, clar.

– Păi nu știe băiatu’?

Bă, și cum își cară cumpărăturile cu tramvaiul! Aici s-ar putea să fie de vină gândirea mea de provincial, dar ai putea să te lipsești de al doilea pet de bere, să iei un taxi până acasă?

Tot la transportul în comun mă întorc, iar și iar, ca Daniel Iordăchioaie la marea lui albastră. Scenariu fictiv – te întâlnești cu o cunoștință în autobuz. Respectivul coboară la prima.  Vă conversați un pic, până la jumătatea stației, apoi vă luați la revedere și respectivul se duce lângă ușă și faceți abstracție unul de altul până coboară. Awkward.

—————————————————-***——————————————————–

D’ale căminului. Înțelepciune studențească notată în telefon de când mă chinuiam să curăț frigiderul care a zăcut în tenebrele întunecate din magazia bunică-mii.

Nu există pete imposibil de scos, ci doar pete pe care nu le-ai râcâit suficient cu unghia.

Produsele de curățat ne mint.

Am scotocit în telefon și am găsit astea