Iubitul colegei mele

Postarea asta conține fapte fictive și în niciun caz nu se referă la persoane care există cu adevărat, cu atât mai puțin la persoane care există cu adevărat în proximitatea mea, zi de zi.Motiv pentru care toată narațiunea se va întâmpla la persoana a III-a.

Crenguța nu vrea să-și împovăreze părinții cu cheltuieli care pot fi evitate, așa că, în loc să stea în chirie, stă la cămin, de doi ani încoace. Probabil același lucru o motivează și pe colega de cameră a Crenguței. Ajungem astfel în situația în care Crenguța și colega ei de cameră sunt, ei bine, colege de cameră. Dar Crenguța este fără voia eicolegă de cameră și cu iubitul colegei ei de cameră, care a venit în vizită de câteva ori, apoi a rămas peste noapte de câteva ori, iar acum e o prezență nelipsită din viața lor.

Așadar fără să vrea Crenguța s-a trezit că are și ea iubit și nu doar că-l are, dar locuiește cu el, fără să se bucure de vreunul din avantajele pe care le ai atunci când ai iubit. Se poate bucura în schimb de ocazia de-a se împiedica în adidașii lui din fața chiuvetei în fiecare dimineață, când încearcă să se spele silențios pe dinți. Se mai poate bucura să caute pe sub hainele lui de pe scaun ca să găsească hainele pe care le lăsase ea pe scaun dimineață, când a plecat la muncă. Are bucuria nemăsurată de a se ascunde după ușa minusculă a șifonierului, când se schimbă de haine sau când își pune pe ea uniforma de mers la duș. Se poate bucura că știe sunetele pe care le face iubitul colegei ei de cameră în timpul sexuțului, pentru că întâmplarea face ca ea să nu adoarmă în alea 30 de secunde care cred colega ei de cameră și iubitul colegei ei de cameră că îi sunt necesare să adoarmă. Și ce bine că stă cu colega ei de cameră și iubitul colegei ei de cameră, pentru că altfel n-ar putea să-și facă mișcarea zilnică necesară, să cumpere apă, după ce a ajuns acasă și a văzut că iubitul colegei ei de cameră și colega ei de cameră i-au băut apa, din cauză că lor le-a fost prea peste mână să se ducă în Carrefour.

Dar Crenguța are teamă de confruntări directe, așa că nu i-a spus nimic din toate astea colegei ei de cameră, deși ai zice că ar trebui să se prindă și singură că poate exagerează un pic. În schimb, o să riște și o să pună asta pe blog și o să aștepte să vadă ce se întâmplă.

Acum o să se ducă să-și spele niște chiloți pe hol, dacă tot s-a apucat de spălat rufe în public.

Iubitul colegei mele

Something something *** BUSUIOC*** something something

Cel mai nasol lucru când stai la cămin nu e că trebuie să folosești aceeași baie cu juma’ de etaj, nici că uneori găsești lucruri generatoare de greață la duș, nici măcar că ești nevoit să împarți camera cu cineva cu care nu împarți și materialul genetic, ci fazele alea în care încep să se miște chestii singure prin cameră, frate!

Pui cărțile pe raft, le găsești pe masă. Poți să juri că ai pus uscătorul de păr la locul lui, dar tot în pat îl găsești. Hainele alea si-gur le puseseși în dulap, ce dracu’ caută amestecate în pătură? Ah, ce coincidență că l-ați menționat pe Scaraoțchi, chiar el e de vină. Ei, asta-i, în camera ta de cămin ființează cu siguranță unul dintre discipolii Satanei, și încornoratul se distrează mutând lucruri de colo colo, așa încât să nu le găsești tocmai când ai nevoie de ele. E lucru știut că dracii au sincronizarea impecabilă la drăcovenii. Potatoes gonna potate, cum ar veni.

Norocul vostru că, acum vreo lună, Vasile de la Utopia Balcanică, TNR, Daraveri de boieri, și-or mai fi, da-mi scapă, împreună cu niște alți băieți jmekeri, a scos o aplicație pentru Android – și umblă vorba c-ar fi în-curs-de și una disponibilă pentru burghezii cu iPhone – care se cheamă Busuioc și-ți scoate garantat 100% siii-gur toți dracii din casă și vecinătate, dacă-i folosit cum trebuie. Treaba stă așa: descarci aplicația, instalezi, deschizi, scuturi telefonul și zdrăngăni din cădelniță, împrăștii mirosul de sfânt busuioc în casă, deranjezi dracii suficient cât să scapi de ei, ???, trăiești fericit până la adânci bătrâneți. Opțional, dar recomandat, dacă vrei să nu te bată Dumnezeu și să te năpădească iar familii numeroase de Scaraoțchi, intri de unde l-ai descărcat, îi dai 5 stele și-un comentariu, ești băiat finuț, după care te lauzi la toți prietenii cu ce treabă șmecheră ți-ai luat tu pe telefon. 11041363_10204143509176196_281657100_n Eu i-am descântat și sfințit casa Dorinei și pot să garantez pentru o eficiență de 100%. Când am ajuns la nivelul 9, deja ne simțeam mai împăcate cu Universul, mai zen, mai sfinte. Orice fenomen de tip poltergeist a încetat, ba chiar au început să ciripească păsărele, deși era noapte. Nu știu, se poate să ai halucinații de la supradoză de busuioc?

Faza tare, pe lângă partea evidentă, e că la fiecare nivel pe care-l treci, capeți o funcție bisericească nouă, de genul „băiat care face curățenie în biserică”, „designer de veșminte”, „cântăreț afon” și alte 28, pe care nu vi le zic, că nu dau spoiler. Și aplicația-i gratuită, valea și descărcați-o!

Am descântat un pic și prin casa părintească, să mă știu cu sufletul împăcat, ba chiar l-am lăsat și pe frate-miu să busuiocească și i-a ieșit, că m-a dus, nivel cu nivel, pă primu’ loc doar că nu chiar în fine ce vreau eu să zic e că e safe și pentru copii sub 12 ani, ba chiar de încurajat, dacă nu-i vreți discipoli de Connect-r, s-ajungă să propovăduiască ore de religie pe YouTube.

Momentan, eu m-am blocat la stadiul de Arhimandrit pe steroizi, dar cu puțină voință și ajutor de la Doamne-Doamne, am să-l duc până la capăt, ca să nu mă prindă a doua venire a lui Busuioc nepregătită. Da, cică iese Busuioc 2 sau 2.0 idk how to internet.

Mă rog, pentru că mi-am ratat șansa și n-am pus busuioc sub pernă când a fost cazul, mai las câteodată aplicația deschisă și mă culc cu telefonul sub cap. Odată și-odată tre’ să mă trezesc fie cu un SMS de la ursit, fie cu cancer la creier. Singurul meu regret vizavi de Busuioc e că nu pot să-l joc în transportul în comun, pentru că societatea mă judecă, iar eu sunt lașă. Sad face. Imediat poze. 11051156_10204143508016167_668421893_n

Something something *** BUSUIOC*** something something

Punguță doriți?

De când exist în afara casei părinților mei, m-am aflat în repetate rânduri pusă în situația de a-mi face singură cumpărăturile. Și, da, îmi place să merg în super-hyper-whatever-mare-market, dar când merg cu tata și eu îl întreb „Putem să luăm și asta?”, el întreabă „Ce-i aia?”, eu îi zic „E o cană termică la 4 lei, dar arată ca și cum ar fi un pahar de cafea de unică folosință” și el spune „Haha, ce tare, da”. Nu când mă duc singură și văd o cană termică la 4 lei, dar care arată ca și cum ar fi un pahar de cafea de unică folosință și zic „4 LEI?! BURGHEZII DRACULUI”.

Ei, și pe lângă anxietatea incontrolabilă care mă apucă în momentul în care realizez că trebuie să dau bani, să cheltui, să renunț la plasticurile alea ca să capăt altceva, mai apare des și groaza că trebuie să stau la casă. Să aștept casiera să înceteze să-și urască existența timp de 3 secunde, cât să ridice ochii din ecranul ăla mic, să mă întrebe „Bună ziua, punguță doriți?”, apoi să-mi scaneze produsele cu aerul de „Să mori tu că aveai nevoie de Colgate. Supercristal nu vă mai place, ‘r-ați ai dreacu. Ai venit la Capitală și toci banii lu’ mă-ta pe Colgate. Ia uite, cană termică la 4 lei, dar care arată ca și cum ar fi un pahar de cafea de unică folosință. Deci nu ne mai bem cafeaua din cană, că e prea mainstream sau cum?”

Și apoi mă întreabă „10 bani mărunt aveți?”. Aici intervin mai multe probleme:

  1. Ne știm de 3 minute și deja mă iei la bani mărunți hahahaha
  2. Mă simt ciudat că mi te adresezi cu „dumneavoastră”, deși eu am 20j de ani și tu sari de 35 lejer
  3. Nu, niciodată *nimeni* nu are 10 bani. Cu excepția mea. Eu am mereu 10 bani. Și uneori vreau să le dau și ălora din fața mea, pentru că ei vin mereu nepregătiți și mă întârzie din programul meu super încărcat de mâncat chipsuri și uitat în tavan.

Evident, niciodată nu rezolv problemele astea, pentru că ele se concretizează numai în capul meu și nu le verbalizez niciodată. N-ar râde nicio casieră la gluma aia cu bani mărunți 😦

Dar cred că altundeva voiam să ajung. La treaba cu punguțele de plastic. Oricât de pregătită cu mărunței aș veni de fiecare dată, se întâmplă o dată la patruștrei de ani să vin *și* cu sacoșă de acasă, deși am, ca orice român respectabil, o sacoșă cu sacoșe, în spatele dulapului. Dar de fiecare dată plec de acasă cu ideea că îmi iau apă și atât. Ceea ce, să fim serioși, n-o să se întâmple vreodată. Mereu o să mai vreau niște suc, niște ceva de care n-am nevoie și care să zacă în frigider sau în cameră până-mi amintesc și mă simt iar vinovată că am cheltuit banii aiurea. Așa încât mă trezesc la casă, nevoită să zic că da, vreau și o sacoșă mică, dar simt nevoia să răspund „Da, aș vrea o sacoșică și mi-ar plăcea s-o plătesc cu sânge, dacă se poate, pentru că eu o s-o arunc și probabil o s-o ia vântul și o să omoare o întreagă specie rară de pești din vreun ocean”, la care îmi imaginez că doamna de la casă m-ar privi gol și plictisit și m-ar întreba „Deci vă dau și sacoșică?”

Revenind. Crenguța, te rog io frumos, ia-ți și tu sacoșă la tine data viitoare. Peștii tropicali au să-ți mulțumească. Doar că nu chiar, pentru că-s pești.

Punguță doriți?

1001 de nopți într-un drum de 4 ore cu microbuzul

Weekendul ăsta am fost în vizită la ai mei.

Dintr-o aliniere extrem de nehaioasă a astrelor, la un moment nedeterminat din trecut mi-am pierdut legitimația de student, iar FJSC refuză să facă un pustiu de bine și să-mi dea alta, astfel încât orice drum cu trenul înseamnă pentru mine o cheltuială enormă și nemotivată. Din motivul ăsta, prefer să circul cu microbuzul pe ruta București-Tecuci și retur. Ruta asta îmi mănâncă 8 ore din viață (4 dus, 4 întors), timp în care m-am gândit eu că aș putea să fac alte lucruri, chiar și aflându-mă în microbuz.

În mod normal, după ce mă urc în microbuz și încerc să fac așa încât să-mi păstrez două locuri pentru mine și picioarele mele care urmează să amorțească atât de tare, încât singura soluție să pară a fi amputarea, ascult muzică fără s-o mai aud de la un puct încolo, și timp de vreo juma’ de oră mă păcălesc singură că de data asta o să citesc și de data asta *n-o să adorm*. După care adorm. Și mă trezesc, de câteva ori, panicată că poate am sforăit, încerc să văd dacă-mi aruncă cineva priviri amuzate de genul „ia uite ce sforăie zâna asta”, adorm iar, iar mă trezesc ș.a.m.d. până la destinație.

Dar gândiți-vă câte aș putea să fac în timpul ăsta. PATRU ORE, FRĂȚIOARE! Aș putea să citesc o carte medie ca număr de pagini, aș putea să ascult un album cu ~10 melodii de 8 ori, aș putea să încep să învăț o limbă străină sau să-mi exersez memoria, învățând toate numerele de telefon din agendă, aș putea să scriu între 6 și 8 articole pentru blog, aș putea să mă uit la (între 6 și 12) episoade din serialele cu care am rămas în urmă (cam toate, adică), aș putea să-mi curăț manual și cu precizie toate scamele de pe toate puloverele pe care le am și aș putea să mai găsesc încă vreo două pagini de completări la lista asta.

Dar toți în jurul meu fac același lucru – dorm. Așa încât nu pot decât să mă întreb: DE CE? De ce preferă toată lumea să doarmă chinuit, când ar putea să facă ceva cât de cât constructiv? Sau poate nu-i o alegere, poate pur și simplu scaunele sunt impregnate cu vreun praf magic (hehehehe aluzie la droguri) care te moleșesc suficient cât să nu poți să stai treaz, dar nu destul cât să dormi neîntrerupt timp de 4 ore, ca să nu fie toți vioi și veseli și vorbăreți pe drum și să-l obosească pe șofer. Poate-i o conspirație. Mereu e o conspirație.

Și încă o dilemă. Cum se calculează timpul, când te deplasezi cu microbuzul? Că zău dacă alea 4 ore durează numai 4 ore. Durează cel puțin vreo 4 zile. Se face noapte, zi, și iar noapte, și iar zi și apoi mai trece jumate de zi până ajung acasă. Deschid cartea, citesc 50 de pagini, mă uit la ceas, mai am de mers încă 3 ore și 50 de minute. Da’ io nu citesc 50 de pagini în 10 minute, CE SE ÎNTÂMPLĂ AICI, ÎN CE UNIVERS PARALEL AM TRECUT?! Am spart cumva bariera sunetului și ne mișcăm în sens invers direcției de rotație a Pământului? Măcar e corectă logica cu mișcarea Pământului?

În orice caz. Poate nu fac niciunul din lucrurile de pe lista aia de mai sus, dar cu siguranță 4 ore înseamnă timp berechet să-mi pun toate întrebările astea și să încerc să le găsesc soluția, fără să ajung, de fapt, la vreo concluzie.

1001 de nopți într-un drum de 4 ore cu microbuzul

Episod cu liste

Să lămurim un lucru. Crenguța e din Tecuci. Iată aici câteva lucruri de știut despre Tecuci:

  1. Tecuciul nu-i un oraș suficient de mare încât să ai nevoie de transport în comun.
  2. Doar un tecucean poate să întârzie când are de ajuns undeva în Tecuci, pentru că
  3. Orașul îl parcurgi lejer cap-coadă la picior cam în juma’ de oră.

Așa încât călătoriile cu transportul în comun mă fascinează atât din perspectiva provincialului care nu știe ce-i aia, cât și prin faptul că m-au ajutat să mă descopăr. Să descopăr partea aia din mine care nu știa cât era de obsedată să NU PUNĂ MÂNA PE NIMIC PENTRU CĂ CINE ȘTIE CE BOSCHETAR S-A ȚINUT DE BARA ASTA ȘI CÂTE FELURI DE HEPATITĂ SE POT LUA DE AICI?!?! (Deși de câțiva ani s-a introdus un sistem de un microbuz care parcurge orașul în cerc la nesfârșit și costă cam 3 lei sau așa ceva. Nu știu dacă și aici pensionarii au gratuitate)

Am dezvoltat și aprofundat numeroase tehnici de a mă sprijini de un obiect fix din autobuz sau metrou, chiar dacă uneori obiectul ăla fix se întâmplă să fie mai degrabă mobil și, de cele mai multe ori, să fie mai degrabă spatele vreunui călător nefericit care îmi amortizează căderea.

Există mai multe feluri de a te ține de bară, cum te sfătuiesc grijuliu afișele din RATB, fără să te ții propriu-zis.  Dintre cele mai importante, putem observa, după cum urmează:

  1. The power fist

Încleștezi pumnul și te sprijini cu el de bară ca și cum bara aia ți-a insultat mama și vrei să-i arăți arma cu care urmează să-i zbori dinții (?…)

  1. The poser (frecventă în metrou)

Îți încrucișezi brațele și te sprijini cu spatele de bara de lângă ușă. Pentru efect, când metroul e în stație, ridică un picior și sprijină-ți și talpa de bară. Apoi pregătește-te să fugi, pentru că toate fetele au să sară pe tine. Sexxxay!

  1. I don’t…I can’t…nu știu, moșule, că nu-s din cartierul ăsta

Chinuie-te, cât timp mijlocul de transport în comun e în mișcare, să găsești o modalitate prin care degetele tale să ia cât mai puțin contact cu bara. Calculează cu precizie procentul de piele pe care e ok să-l lipești de metalul îmbâcsit și alege zonele pe care vrei să le ferești, pentru că e cel mai probabil să ia contact cu alte părți ale corpului și, astfel, să îmbrăștie microbii. Privește speriat și stânjenit stânga-dreapta, ca să fii sigur că nu bate la ochi cât de awkward ești. Coboară la prima și ia-o pe jos.

Am nevoie de o încheiere pentru treaba asta. Idei?

  1. Oprește-te pur și simplu.
Episod cu liste

Cel mai eficient program de fitness

Cred cǎ prima oarǎ am prins microbul mersului la salǎ prin clasa a VIII-a. Din prea mult timp liber, din fandosealǎ, din ce vreți voi, cert e cǎ mi s-a pǎrut mult mai rezonabil sǎ dau dea ai mei niște bani și sǎ merg de cȃteva ori pe sǎptǎmȃnǎ la salǎ, ȋn compania unor femei trecute lejer de prima tinerețe, decȃt sǎ mǎ duc ȋn fața blocului sǎ joc tenis sau volei cu prietenii – mai ales cǎ e greu sǎ practici oricare din sporturile astea douǎ atunci cȃnd n-ai prieteni.

Pot sǎ mǎ plȃng legat de multe aspecte privind orașul meu natal, dar lipsa varietǎții ȋn materie de sǎli de fitness nu e unul dintre ele. Așadar, am ales o salǎ care mi s-a pǎrut mie idealǎ: micǎ, intimǎ, relativ ascunsǎ privirii, exclusiv pentru femei și, cel mai important, unde nu cunoșteam pe nimeni. Bineȋnțeles, ca o micǎ sǎlbaticǎ ce eram, am refuzat sǎ mǎ duc singurǎ din prima și sǎ mǎ expun așa brusc privirii. Avȃnd ȋn vedere cǎ, ȋn general, mǎ feream de contactul fațǎ ȋn fațǎ cu absolut orice ființǎ umanǎ cu care nu era imperios necesar sǎ interacționez, aș zice cǎ și ǎsta a fost un pas mare. Am șantajat emoțional cȃteva prietene și ne-am dus frumușel tot cȃrdul de gȃște, sǎ ne facem abonament.

Asta se ȋntȃmpla la ȋnceputul vacanței de varǎ, pe parcursul cǎreia eu ȋmi tot reȋnnoiam abonamentul, iar prietenele mele tot picau pe capete, renunțau una cȃte una. Dar, ȋntrucȃt locuiam cu ai mei și mama e o bucǎtǎreasǎ desǎvȃrșitǎ, degeaba ȋmi zicea ea cǎ dau banii aiurea, dacǎ, dupǎ ce vin de la salǎ, mǎ ȋmbuib cu mȃncare ca o vacǎ gestantǎ; caloriile continuau sǎ-mi pǎtrundǎ trupul ȋntr-un mod pe care nu pot sǎ-l verbalizez, avȃnd ȋn vedere cǎ vorbesc despre un copil de clasa a VIII-a. Sǎ o vǎd pe ea rezistȃnd mȃncǎrurilor și, mai ales, dulciurilor pe care le face! Toate ca toate, dar timpul trecea și eu nu vedeam niciun rezultat – wow, ce mister, mǎ ȋntreb de ce.

Au mai urmat cȃteva ȋncercǎri eșuate, tot ȋn vacanțe, de a atinge un numǎr decent de kile, prin aceeași practicǎ obositǎ, ȋnsoțitǎ ocazional de cȃte o dietǎ care dura cel mult o sǎptǎmȃnǎ, pȃnǎ cȃnd am descoperit cǎ am niște probleme medicale și faptul cǎ oboseam la cel mai mic efort nu era exclusiv din cauza faptului cǎ eram un copil sedentar.

Ei bine, totul s-a schimbat ȋn primul an de facultate, cȃnd m-am mutat cu chirie ȋn București, ȋntr-un apartament la etajul 4. Ȋntr-un bloc – atenție –  fǎrǎ lift! Ȋn 4 luni de zile deja nu mai gȃfȃiam ca un porc fugǎrit prin ogradǎ, cȃnd ajungeam la 4, iar, dupǎ un an de zile, carnea aia flascǎ de pe picioare ȋncepuse sǎ se transforme ȋn mușchiuleț ferm și fraged. Așa mai vii de-acasǎ.

Dar cel mai eficient abonament la salǎ l-am descoperit, de fapt, ȋn momentul ȋn care m-am mutat la cǎmin. Pe lȃngǎ faptul cǎ petreceam puțin timp acasǎ (a se citi „ȋn camera mea de cǎmin”) și nu apucam sǎ mǎnȃnc toatǎ mȃncarea pe care mi-o trimitea mama, a apǎrut momentul inevitabil ȋn care a trebui sǎ ȋncep a folosi toaletele cǎminului. Din momentul ǎla, doamnelor și domnilor, picioarele mele au ȋnceput un antrenament ca-n armatǎ. Dupǎ mai puțin de jumǎtate de an petrecut aici și foarte multe bidoane de 6 litri de apǎ consumate ȋn timp record (eu iau recomandǎrile privind hidratarea FOARTE ȋn serios), nu doar cǎ pot sǎ urc aproape lejer pȃnǎ la amfiteatrul de la etajul 3 al Facultǎții de Chimie – care, de fapt, e echivalentul etajului 6; ATȂT DE MULTE TREPTE! – dar pot chiar sǎ alerg dupǎ autobuz ȘI sǎ ȋl prind! Picioarele mele ȋncep sǎ capete un aspect simpatic de picioare de atletǎ, fǎrǎ sǎ fiu nevoitǎ sǎ ies din intimitatea bǎii comune a etajului. Din pǎcate, bǎieții n-o sǎ se poatǎ bucura niciodatǎ de beneficiile de genul ǎsta ale statului la cǎmin, pentru cǎ ei nu trebuie sǎ leviteze cȃnd fac pipi și, Dumnezeule, e atȃt de greu! Dar, doamnelor, credeți-mǎ, toate diminețile alea ȋn care sunteți buimace de somn și vǎ chinuiți sǎ rezistați tentației de-a vǎ așeza pe straturile alea de urinǎ uscatǎ de pe vasul de porțelan meritǎ. „Ei, hai, ce poate sǎ fie atȃt de rǎu acolo, ȋncȃt sǎ nu iasǎ la duș? Nu poate sǎ fie mai nasol decȃt deciziile proaste pe care le-am luat pȃnǎ acum și nici decȃt dubiosul pe care l-am lǎsat sǎ mǎ pipǎie asearǎ, ȋn club”. NU trebuie sǎ lǎsați gȃndurile astea sǎ vǎ ȋntunece judecata. Numǎrați pȃnǎ la 30, țineți-vǎ respirația, mențineți, șiiiii – ridicați. Pantalonii. Acum ieșiți repede și inspirați, toaleta cǎminului e ultimul loc unde ați vrea sǎ leșinați din cauzǎ cǎ v-ați privat creierul de oxigen.

Ba chiar mai mult! De cȃnd am descoperit un secret budist numit „fǎcut haz de necaz”, mușchii mei abdominali sunt mai lucrați ca niciodatǎ. Iar cǎratul cumpǎrǎturilor din Carrefour preț de cȃteva sute de metri și douǎ etaje mi-au sculptat brațele așa cum niciun set de greutǎți n-a putut-o face vreodatǎ.

Așadar, sǎ recapitulǎm: te-ai sǎturat de stat cu ai tǎi? Ți se face greațǎ cȃnd vezi mȃncare, pentru cǎ nu faci decȃt sǎ mǎnȃnci toatǎ ziua? Nu vrei sǎ te mai batǎ pǎrinții la cap cu ȋntrebǎri despre cine și de ce a venit la tine ȋn camerǎ azi noapte (dar nu te deranjeazǎ sǎ te ȋntrebe un portar)? Vrei și tu sǎ ȋți lucrezi corpul, dar preferi sǎ dai banii pe alcool? Atunci, mutǎ-te și tu la cǎmin chiar azi!

*Informații la secretariatul oricǎrei facultǎți, cu timp de așteptare variat, ȋn funcție de alinierea stelelelor și cheful secretarelor.

Cel mai eficient program de fitness

De ce lumea ar fi un loc mai bun, dacă toți am face pipi stând jos, în băile de cămin

Înainte de toate, rog să nu ne jenăm de subiectul discuției. Se putea mai rău și, dacă tot ne-am apucat de mythbusting, zic că e cazul să-l spargem și pe ăsta. Și fetele fac pipi. Dar pentru că sunt o floricică și roșesc la cuvinte vulgare, voi alinta actul acesta de a elimina apa din corp în toate chipurile, de o să vi se acrească de atâta dulce până la sfârșit și o să vă vină să mâncați o lămâie.

Dragilor, din momentul în care suntem expulzați din confortul uterelor mamelor noastre în lumea asta crudă, ne lovim de tot felul de nedreptăți, asta știm. Dar nu există nenorocire mai mare cu care m-am confruntat decât faptul că în momentele în care voiam cu înverșunare să fac pipi, în timp ce mă aflam în cămin, găseam pe fiecare vas de WC stropi de șușu care nu ar fi trebuit să fie acolo. Nu că există stropi de șușu care *ar trebui* să existe pe vreun vas de WC. Niciun strop de pipi, vreodată, n-ar trebui să se afle pe marginea vasului de toaletă, unde în mod normal se stă cu poponețul. NU!

Așa încât fac un apel către oricine citește rândurile astea și stă sau va sta vreodată (mă știți doar, mereu m-a preocupat educarea generațiilor mai tinere) într-un cămin studențesc sau într-o locuință de orice fel cu alți oameni: FACEȚI PIPI STÂND JOS, INDIFERENT DACĂ SUNTEȚI FETIȚE SAU BĂIEȚEI! Patria vă va fi recunoscătoare.

Fetițelor, vouă oricum așa vă vine mai ușor. Așa e firea lucrurilor. Dar dacă, din ceva motive, vi se pare mai natural să vă cocoțați piciorușele gingașe pe vasul toaletei și să vă pișați din avion, vă rog…nu mai! Gata! Pentru că stropiți, pisi. Și dacă se nimerește să merg eu – sau altă fată care face pipi cum ar trebui – după voi, o să găsim un strat scârbos și sinistru de urină și e ciudat să ștergi după altul, ceea ce mă aduce la următoarea idee: DACĂ, totuși, vă scapă niște stropi, pentru că, na, oameni suntem cu toții și greșim, ștergeți, în mama mă-sii de treabă. E al vostru și e ok să curățenie după voi (dacă Milka poate, pot și io). Patria vă va fi recunoscătoare.

Băieței, la voi e mai greu la capitolul ăsta, pentru că înțeleg că unii dintre voi se simt efeminați, dacă fac pipilică stând jos. Dar ia uite veste: NU VĂ VEDE NIMENI ACOLO! Faceți-vă de cap. Stați în cap, dacă asta vă ajută să nimeriți ditamai gaura. Pe bune, la raportul dintre vasul WC-ului și…alte proporții, ai zice că vă e mai ușor să nu dați pe lângă. Dar nu vă e. Deci faceți un efort, luați taurul de corn coarne, înfruntați-vă masculinitatea șubredă și faceți pipi stând jos. Patria vă va fi recunoscătoare.

În încheiere, vin cu niște idei de lozinci, că astea-s ușor de reținut și cică dacă-ți repeți suficient de des niște chestii, ajungi să ți le însușești și n-ar strica să ne însușim și ceva bun din când în când, nu numai glume ieftine de pe interneți, din care eu mi-am însușit suficiente. Revenind.

Nu mai fi așa scârbos,

Te rog, fă pipi stând jos.


Pun pariu că Făt-Frumos

Făcea pipi doar stând jos.


Prințeso, e odios

Să nu faci pipi stând jos.


Uite, te și rog frumos,

Fă și tu pipi stând jos.

Și lumea a devenit un loc mai bun, după ce Crenguța le-a deschis tuturor ochii, iar oamenii au încetat să mai stropească vasul de toaletă din căminele studențești *fade out*

De ce lumea ar fi un loc mai bun, dacă toți am face pipi stând jos, în băile de cămin